A Patrizia Garofalo
da Geo Vasile
Poate Erato
Mai întâi de toate un salut circular turlelor
limbajului gata să te-ngroape-n linţoliul
tăcerii, cu buzele-nroşite de timp îţi scrutezi
sinucigaşa pubertate în care înca te răsfeţi:
cerul înstelat deasupra însângerează emoţia
aurului clocotit în retortele asfinţitulul,
nemărginită pată pe cearşafurile mării,
orice doliu sau dragoste
îşi arată orbita gravitaţiei c-o smulgere de corzi...
vezi adâncul inimii tale oprite şi repornite
prin şocuri electrice nu înainte de-a te repatria
corp la corp în acea muză, poate Erato, atunci
pluteaţi pe pelicula somnului narând inenarabile
vitralii din Eden, inenarabile orori din Ghetou.
Forse Erato
Un circolare abbraccio alle torri del linguaggio
pronto a seppellirti nel sudario del silenzio
le labbra arrossate dal tempo,
scruti la pubertà suicida in cui ti trastulli tutt’ora:
sopra di te il cielo stellato insanguina l’emozione
dell’oro bollente nelle storte del tramonto,
straripante macchia sulle lenzuola del mare...
e ogni cordoglio ed ogni amore rivela la sua orbita
di gravità con uno strappo di corde...
guarda dentro il tuo cuore:
vedilo fermo e dopo qualche ora fatto risorgere
non prima d’averti
rimpatriato a corpo a corpo in quella musa, forse
Erato, allora si galleggiava sulla trasparenza
del sonno narrando inenarrabili vetrate dell’Eden,
inenarrabili orrori del Ghetto.