A Patrizia Garofalo
da Geo Vasile

Poate Erato

Mai întâi de toate un salut circular turlelor

limbajului gata să te-ngroape-n linţoliul

tăcerii, cu buzele-nroşite de timp îţi scrutezi

sinucigaşa pubertate în care înca te răsfeţi:

cerul înstelat deasupra însângerează emoţia

aurului clocotit în retortele asfinţitulul,

nemărginită pată pe cearşafurile mării,

orice doliu sau dragoste

îşi arată orbita gravitaţiei c-o smulgere de corzi...

vezi adâncul inimii tale oprite şi repornite

prin şocuri electrice nu înainte de-a te repatria

corp la corp în acea muză, poate Erato, atunci

pluteaţi pe pelicula somnului narând inenarabile

vitralii din Eden, inenarabile orori din Ghetou.

Forse Erato

 

Un circolare abbraccio alle torri del linguaggio

pronto a seppellirti nel sudario del silenzio
le labbra arrossate dal tempo,
scruti la pubertà suicida in cui ti trastulli tutt’ora: 
sopra di te il cielo stellato insanguina l’emozione
dell’oro bollente nelle storte del tramonto, 
straripante macchia sulle lenzuola del mare... 
e ogni cordoglio ed ogni amore rivela la sua orbita 
di gravità con uno strappo di corde...
guarda dentro il tuo cuore:
vedilo fermo e dopo qualche ora fatto risorgere
non prima d’averti
rimpatriato a corpo a corpo in quella musa, forse
Erato, allora si galleggiava sulla trasparenza 
del sonno narrando inenarrabili vetrate dell’Eden,
inenarrabili orrori del Ghetto.