Orbilor mei
Ei nu se opresc niciodată,
abia dacă îşi întorc privirile,
retina lor abia dacă mai ţine minte
propriul colţ de ochi.
Ei nu sunt nefericiţi
nici atunci când nu sunt fericiţi,
ei privesc totdeauna înainte,
timpul lor nu are nimic în comun
cu cearcănele clipelor în care,
invizibilă, de dincolo de cortină,
eu aştept să se împiedice unul dintre ei,
pentru ca, ajutându-l să se ridice,
să mă poată vedea, în sfârşit,
iar eu să-l întreb:
suntem fraţi, nu-i aşa?
Ai miei ciechi
Appena voltano i loro occhi,
la loro retina fatica a rimembrare
l’angolo dello sguardo.
Non sono infelici
nemmeno quando non sono felici,
loro guardano sempre avanti,
il loro tempo non ha nulla a che fare
con gli attimi in cui,
invisibile, di là del sipario,
io aspetto che uno di loro inciampi
sicché, aiutandolo ad alzarsi,
possa infine vedermi,
ed io possa chiedergli:
siamo fratelli, vero?
Daniela Şontică